Fir dupa fir, nisipul ii fischia fata brazdata de riduri. Cele cateva zile in soare ii transformasera obrajii in campuri de lupta greu incercate si uscate, uscate si intunecate, ca si ochii. Nu erau riduri ale vremii ci ridurile sorti. Erau ridurile tacerii, durerii si luptei cu sine insusi.
Isi spusese cand please de la marginea desertului ca trebuie sa afle cine este cu adevarat. Acum totul i se parea inutila mandrie. Acum tot ce isi dorea era o picatura de apa si un petic de umbra.
Isi spusese cand please de la marginea desertului ca trebuie sa afle cine este cu adevarat. Acum totul i se parea inutila mandrie. Acum tot ce isi dorea era o picatura de apa si un petic de umbra.
Se uita din cand in cand in urma gandindu-se ca poate este mai scurt drumul inapoi, dar renunta repede. Vroia sa isi urmeze pasii doar inainte, vroia sa isi duca pasii inaintea urmelor.
Nu mai ramasese nimic din gandurile cu care please la drum, nu mai avea nici o intrebare acum. Tot ce stia ca exista era inclestarea cu care facea fiecare pas, inclestarea fricii, inclestarea supravietuirii. Descoperise in el de-a lungul drumului hotararea de a merge pe o singura cale si sa o urmeze fara sa clinteasca.
Mergea de zile déjà si nu mai stia cat mai avea de mers si cat mai avea...de trait. Miscarea ritmica si robotica a picioarelor era sinonima cu bataia inimii. Stia ca daca se va opri nu va mai putea pleca nicicand. Gandul acesta sumbru ii tinea loc de antren, dansa cumva dansul cu destinul.
Intr-un tarziu privirea impaienjenita ii spuse ca sfarsitul iadului de nisip era acolo in fata lui, gata sa-l imbratiseze. Se intreba intr-un efort de constiinta daca nu cumva mintea infierbantata si privirea nu ii jucau vreo festa ce sa-l doboare de tot.
Covorul de iarba inlocui totusi curand covorul de nisip si ii amortiza caderea dovedindu-se astfel cat se poate de real. Acolo la marginea desertului, prabusit, avu puterea sa ridice privirea si sa vada trandafirul de la marginea desertului.
Mergea de zile déjà si nu mai stia cat mai avea de mers si cat mai avea...de trait. Miscarea ritmica si robotica a picioarelor era sinonima cu bataia inimii. Stia ca daca se va opri nu va mai putea pleca nicicand. Gandul acesta sumbru ii tinea loc de antren, dansa cumva dansul cu destinul.
Intr-un tarziu privirea impaienjenita ii spuse ca sfarsitul iadului de nisip era acolo in fata lui, gata sa-l imbratiseze. Se intreba intr-un efort de constiinta daca nu cumva mintea infierbantata si privirea nu ii jucau vreo festa ce sa-l doboare de tot.
Covorul de iarba inlocui totusi curand covorul de nisip si ii amortiza caderea dovedindu-se astfel cat se poate de real. Acolo la marginea desertului, prabusit, avu puterea sa ridice privirea si sa vada trandafirul de la marginea desertului.